Alexandru privea cartea cu oarecare mirare. Nu mai văzuse niciodată pînă acum o așa minunată carte. O primise în dar de la buni care ținuse să-i aducă aminte că anul trecut, de Crăciun primise tot o cărticică pe care însă o rătăcise prin casă. Cartea de anul acesta era mai mare și mult mai frumoasă, cu poze colorate și coperți groase de carton. Ceea ce-l uimea erau însă figurile personajelor care păreau că sînt aievea așa cum stăteau cuminți în foile cărții. Cînd Moș Crăciun, obosit de pe drum a poposit și la ei și a scos din desagă cartea, i-a spus copilului:
¾ Aceasta este cartea despre Nașterea Domnului. S-o păstrezi cu grijă, s-o privești ori de cîte ori ești trist și îți va îndeplini orice dorință. Căci, dragul meu, aceasta este o carte fermecată.
Atît a rostit moșul, s-a ridicat de pe scaun, a zîmbit copilului și a plecat. Din seara de Ajun, Alexandru trăiește sub vraja misterului cărții fermecate. Se tot întreabă ce puteri magice poate avea o carte ca aceea. A încercat s-o întrebe pe buni, numai că, aceasta era deosebit de ocupată cu musafirii, care păreau că nu se mai termină. În camera lui, unde mami și tati îngrămădiseră paltoanele musafirilor, Alexandru, cu cartea pe genunchi medita la vorbele moșului. “Oare ce-o fi vrut să spună ?. Să poată oare această carte să-mi îndeplinească dorințele ? Hai să fac o încercare.”. Închise ochii și-și dori foarte tare o înghețată. Nu îndrăznea să deschidă ochii ca nu cumva să descopere că pe măsuță se afla înghețata pe care și-o dorise. Știa dintr-o poveste că doar vrăjitoarele pot face să apară lucruri cu un simplu gest și mai știa că vrăjitoarele sînt, în general, rele. E drept că existau în povești și zîne bune, dar nu spera să întîlnească una chiar acum. “Fie ce-o fi !”. - își spuse Alexandru. “La urma urmelor, ce poate să-mi facă mie o înghețată ?. Cel mult o să mă doară gîtul, dar asta nu e nici o problemă, se rezolvă cu Biseptol”. Și deschise ochii. Pe măsuță era o înghețată mare de vanilie și ciocolată, cu pișcoturi și sirop. Numai că, lîngă ea stătea un pitic, mic, mic, cu nas ascuțit și scufie roșie.
¾ Ce, credeai că nu-i adevărat ce ți-a spus Moș Crăciun ?!? Să știi că moșul nu minte niciodată, iar copiii care nu-l cred sînt pedepsiți. Poftim, ți-am îndeplinit dorința, dar pentru asta va trebui să primești o pedeapsă pentru că n-ai crezut.
Alexandru era mut de uimire. Înghețata, hai, treacă - meargă, se mai văzuseră cazuri. dar un pitic întrecea orice imaginație. Se ciupi de obraz ca nu cumva să viseze. Nu visa. Mai mult, piticul se cățărase pe perdea și de acolo de sus îl privea răutăcios.
¾ Să faci bine și să execuți pedeapsa !.
Cu glasul pierit, Alexandru bolborosi:
¾ Ce-ce-ce pe-pe-pedeapsă ?
¾ Păi, Moș Crăciun a spus că ești pedepsit să plimbi cățelul în fiecare dimineață.
Alexandru deveni palid. “Auzi, să plimb cățelul !. Da’ ce sînt eu ?!. Și apoi nici măcar nu-i al meu. E-al soră-mii. Ea l-a adus în casă”.
De pe perdea, piticul îl privea mustrător:
¾ Crezi că nu știu ce gîndești ? Hmm, astă vară te lăudai că e cățelu tău și că tu l-ai învățat să salute cu lăbuța. Asta numai ca să te dai mare în fața celor de la grădiniță. De fapt, ai cam mințit. Pentru asta va trebui să-l plimbi. Altfel, Moș Crăciun îți va lua cartea.
Și, dintr-o dată, piticul dispăru. Dar nu și înghețata. “Uff, bine c-a plecat !. Acum pot să mănînc liniștit bunătate de înghețată”. În cîteva minute înghețata dispăru și ea. Alexandru luă cartea și-o ascunse în dulap sub hăinuțe. Mulțumit, se apucă să coloreze un desen. În timp ce el își vedea de lucru, în cameră intră încet, încetișor buni.
¾ Ce faci aici ?. De ce nu vii la masă ?. Ai uitat că nu e politicos să întîrzii la masă ?. Toată lumea te așteaptă. Musafirii întreabă de tine.
Dar Alexandru nici nu se clinti. Rosti doar printre dinți:
¾ Nu mi-e foame !.
Buni îl privi mirată. Cum se putea așa ceva ?. Doar Alexandru era un mîncăcios. Dar plecă din cameră convinsă că mai tîrziu copilul va veni la masă. Imediat apăru piticul:
¾ Mai vrei o înghețată ?. Sau poate o ciocolată ? Sau o prăjitură ?.
Alexandru dădu din cap afirmativ și imediat, pe măsuță apăru o felie imensă de tort cu ciocolată. O înfulecă sub privirile răutăcioase ale piticului.
¾ Nu uita însă că trebuie să plimbi cățelul.
Cu gura plină, Alexandru protestă:
¾ Acuma noaptea ?. Nu vezi că s-a-nserat ?
¾ Și ce dacă ?. Ce, ți-e frică ?. Nu ți se-ntîmplă nimic. Cînd te-ai lăudat că ești cel mai curajos băiețel din cartier nu ți-a fost frică ?. Am impresia că ești cam lăudăros. Să recapitulăm: mincinos, lăudăros și lacom pe deasupra. Uită-te la tine cum înfuleci !. Te-ai murdărit pînă la urechi !.
¾ Și ce dacă ?. Spală mama !
¾ Aha, va să zică nu-ți pasă !. Mai trecem ceva pe listă: nepăsător. Iar dacă stau bine și mă gîndesc, și leneș.
Supărat, piticul dispăru. La ușa camerei se auzi un lătrat scurt. Era cățelul. “Ãsta sigur vrea afară !. Dacă mai vine piticul și-mi mai dă o prăjitură o să mă doară burta. Așa că mai bine îl duc afară pe Molfăici”. Deschise ușa și cățelul, dînd din coadă, îl întîmpină bucuros. Îi puse lesa, se îmbrăcă și ieși trîntind ușa. În urma lui, buni rămase foarte mirată:
¾ Ce-o fi cu el de a devenit dintr-o dată așa de harnic?.
Bunicul, care asistase la scena cu pricina, zîmbi pe sub mustață. Știa el ce știa. Îl cunoscuse și el pe piticul mic, mic cu nas ascuțit și scufie roșie. Pe vremea cînd era copil și nu asculta de mama lui. Piticul îl vizitase și pe el, iar semnele vizitei de atunci le descoperise pe fruntea lui Alexandru: o cută adîncă pe frunte și un aer smerit de copil pedepsit.


* * *


Chiar dacă nu vă vine să credeți, povestea lui Alexandru este absolut adevărată. Puteți chiar verifica: în fiecare zi, Alexandru se plimbă cu Mollfăici pe aleile din jurul blocului. Ba chiar, îl puteți vedea ajutînd-o pe mama la cumpărături. Ieri, spre exemplu, Alexandru a recunoscut în fața tuturor copiilor că nu el l-a învățat pe Molfăici să salute. Deci luați aminte la această poveste. Piticul vă poate vizita și pe voi dacă nu sînteți cuminți.