De-ai fi uimirea-n iarbă răvășită,
Te-aș strânge-n pumn, ca roua din câmpie
Și ți-aș întinde pâinea aurie
Și sarea caznei între noi sfințită.

De-ai fi suavul puf de păpădie,
Covor țesut din liniștea smerită,
Când ziua cade-n brume năruită,
Te-aș așeza pe-un duh de poezie.

Dar nu-mi rămâi grădină fără roade,
Nici sterp ținut pe care nu-l ating.
Te țin în plasa vastelor năvoade

Și patimi dulci tăcut pe mâini te ling
În prăvălirea clipelor iscoade,
Să-ți pot sorbi ființa, să te-nving.