Rosturile s-au tocit unul cate unul,
am piedut farmecul unui rasarit,
am uitat cuvintele diminetii,
ne impotmolim furandu-ne visele,
ne imaginam rapiti de iluzii.
Si cat de simplu este sa imbratisezi
un copac aplecandu-se peste tine,
sa saruti talpile pe care calca sperantele,
sa te lasi furat de curcubeul
soptindu-ti taina divina a iubirii.
Oare nu mai putem zambi dincolo de ganduri,
este o blasfemie sa te scalzi in
izvoarele de margaritar din privirea cerului?
Cand vom renunta la noi ca sa ne dezvaluim
impodobiti cu emotia cantecului din suflet?
Va chem spre inima, copii ai iubirii celeste,
sa gustam din plin din cupa de dor a
regasirii noastre printre stele !