sunt femeia cu lacrimi impare
încrustate banal de o parte și de alta a unui timp
care nu e al meu






m-am născut între fluturi de ceară
sufletul meu îndărătnic a prins rădăcini dintr-un mormânt
întredeschis

de atunci neștiut
rugul cuvintelor îmi arde mocnit pe buze
semn al întâmplărilor fără noimă decantate de ploi
sanguin străine

umbrele memoriei m-au învățat că întrebările
se nasc întotdeauna în libertate
dincolo de linia sinuos deșirată
a cicatricelor

acolo mai caut încă printre anotimpuri
femeia cu limba egal despicată a dragoste și ură
să-i șterg din calendar
cuvintele ruginite de tăcerea ecoului