Ei, ha! Poem

Deși cam paralitică și cu privirea fixă,
lumea e pe stradă.
timpul stă acum în eprubete, așteptând
să i se pună capacul,
iar românul a rămas acasă pentru a face mușchi.
vezi Doamne, mai sunt și zile în care nu se poate scrie poezie,
în care, pur și simplu, nu poți autoportretiza
nici o realitate...
prosti!


frate, spune sincer, nu vezi tu cum cerul sărută tot
cu gura lui focoasă?
când eram copil, alergam din zăvoi către casă, prin iarba înaltă.
nu mă grăbeam nicăieri, unde să te grăbești atunci când ești copil?
cădeam uneori și îmi intra costreia în ochi, dar cât de rău
poți să cazi atunci când ești copil?
din pruni, de la Codiță, vedeam casa noastră printre lacrimi
și nu aveam nici un motiv să plâng.
vremea a trecut și nu mai știu cum i-o merge românului flotarea.
doar timpul (de la eprubetă) mai aruncă imprudent
câte o privire omenirii, care deja știm în ce situație se găsește.


de bine, de rău ne mai descurcăm – stelele mai dau idei
tăcerilor noastre genetice. la noi natura polenizează în tăcere,
nu ca la alții, cu tam-tam.
după ce au alergat toată după-amiaza
să cocoșească găinile bătrâne, cocoșii zorilor impuși


cântă spânzurați pe unde apucă.
iese în prag românul în izmene și se uită pe cer,
frecându-se la ochi, să vadă cât mai doarme.
sunt pe undeva mări care pun câte o palmă pufoasă
pe fruntea pământului așezat pe spate.
dacă m-ar tăia vreodată o idee în două,
ca după o pedeapsă medievală,
cred că m-aș lăsa sărutat de realitate
pe carnea mea întuneacosă.


mai departe nu știu, posibil ca timpul imprudent
să fie o idee a morții,
cum că bucuriile trebuie trăite doar jos,
cu ochii în pământ.


am ales, în cunoștință de cauză, ca acest poem
să nu poată fi tradus datorită titlului.
deși cam paralitică și cu privirea fixă,
lumea e pe stradă.