ei spuneau multe povești -
așezați pe spate la umbra vreunui fag
frângând îngândurați în palme
câte-un bob de jir sau mușchiul
uscat de pe rădăcinile
ce nu mai încăpeau în pământ -
chiar dacă rareori se întâmpla
să-i asculte cineva cu atenție

spuneau povești
oprindu-se în răstimpuri
pentru a-și auzi propriile cuvinte
rostogolindu-se dincolo de sensuri
pierzându-se unul într-altul
depărtându-se mereu de rostul lor

când rămâneau fără glas
arătau cu mâna ceva nedefinit
dincolo de dealurile cele mari
și-nțelegeai că restul poveștii
nu se poate spune altfel