Molda


La fiecare casă de oameni, fie că era mare și cu cocoși de lemn
sau de tablă în cumpăna acoperișului,
fie că era o bujdulă, trebuia să existe o moldă, o troacă de lemn,
de doi metri lungime.
de preferință, ea era scobită din trunchiul gros al unui lemn ușor,
dar se putea încherba la o adică și din scânduri trase la rindea
rotund și aduse de capete și de margini cu apă fierbinte și foc.
în ea, la tăierea porcului, se dădea carnea la sare
și se lăsa uitată vreo două zile în beci, la răcoare.
firidele beciului trebuiau înfundate cu trențe, să nu intre mâțele
la carne, iar dacă mâțele erau de neam urâcios,
se mai băteau și niște blăni.
după asta, carnea se ducea în cunie și se ardica la fum
din butură uscată de prun.
pe prăjina a groasă se lega cu o funie subțire șiru’ spinării,
apoi, unde venea fumul mai mult,
se spânzurau șoldeții, picioarele și spetiile.
mușcheții, iepurele, căpățâna și slăninurile
se lăsau mai pe margine.
trandafirii, mațu’, toba și cu burtafetele se așezau înspre cuptor,
să nu le amărască focul mocnit.
da’ molda asta avea și altă întrebuințare. în ea se spălau morții
acelei bătături și cu greu putea fi împrumutată,
dar numai la rude...
la câțiva morți de parte bărbătească (condiție obligatorie
peste care nu se putea trece niam!) am participat și eu
înainte de clasa I.
mă surprindea moliciunea lor și parcă așteptam de fiecare dată
să zică ceva, să se mire și ei cât de slăbiți au ajuns.


cineva, așezat în spatele lui, îl ținea pe mort de subsiori,
să stea cât mai comod, cufundat până la brâu în apă caldă.
altcineva îl săpunea și îl clătea cu apă turnată de sus.
apoi urma bărbieritul fără de oglindă,
cică dacă pui mortului oglinda în față, aduce mare necaz!
stăteau morții în pielea goală, cu bărbia în piept, fără iluzii,
moi ca o părere despre moarte. și nu spuneau nimic.
le atârnau brațele de parcă n-ar fi prins niciodată nimic,
nici la muncă, nici la horă, nici la dragoste.
unghiile trebuiau îngropate sau aruncate în foc,
toți țăranii au unghiile groase, să aibă cu ce să se prindă dimineața
de viață.
nu te apropii de ele decât cu foarfeca de oi.
nu-mi venea să cred că aceia erau oamenii cu care vorbisem eu
acu’ vreo două zile și nici că muriseră fără să-mi spună ceva.
mă uitam la ei și nu semănau deloc, mai toți îmi dăduseră câte
ceva: un măr, sâmburi de nucă, biscuiți, cozonac,
un fagure de miere ca să-l mestec. de mic am înțeles că mergi,
așa, pe drum și vine viața să te îmbrâncească mereu
cu câte o-ntâmplare bruscă.
îmi venea să plâng doar când plecam, de față cu ei, niciodată.
astăzi, aproape toți morții, pe care îi visez,
înviază din diverse pricini până mă trezesc din vis.
și nu mi-e frică deloc.
apoi venea Crăciunul și se dădea în molda asta
din nou carnea la sare.