Cromatica luminii mi-e pierdută
Zălog răscrucii ochiului cu gândul,
Iar pleoapa, tot mai grea și mai durută,
Îi mușcă umbrei cerul și pământul.

Pe șirul de mătănii înnegrite,
Arse în nopți de rugăciuni febrile,
Azi număr doar tăceri desțelenite
De-atâtea cicatrice inutile.

Cum, poate, crezul meu a fost prea mare,
Căci dragoste cerusem, sinecură,
Nu am primit decât, la întâmplare
O viață, ca o cameră obscură.

Cuneiform sau în spirale calme,
Amăgitoare, ca un joc de iele,
Istoria-mi se scrie încă-n palme.
Dar peste toate-i semnul morții mele.