printre oameni ca fumuri de țigară,
întrevăd sunetul ca-o pată de culoare
aruncat undeva într-un vechi pian cu coadă,
tânjind după note ce mor-în fiecare seară

printre idealuri încă neatinse
pătate de vicii aprinse,
ating în treacăt corzi prăfuite de chitară
ce sună a vremuri de-odinioară...

bătrân și veșnic va fi omul,
care niciodată nu va ști cum
să bea puțin câte puțin
din al tinereții elixir fin

ducând în saci scorojiți
anii pe luni de zile înșiruiți...
în veci gândul nu-l vor dezbrăca
când din adâncuri răsuflarea va-nceta

e-atât de plină luna la margine de stradă,
un felinar încălzește-un cerșetor,
ce patetic gol sălășluiește-n spirit orbit să vadă
cum astă seară-in inimi moarte se-adăpostește amor

figura unui alt timp nestatornic
trece de primul semafor,
oprind la stația unei clipe de nimic
să mă lase să cobor...

un melancolic vânt mă-nvăluie-n plutire
și mă apasă-adânc poftind la nemurire;
îl prind cu dreapta-mi mână dorind să îl privesc,
iar el jucăuș îmi fuge, fără să-i mai șoptesc

că nemurirea-i moartă
și că la sânul ei cel dulce,
am stat eu odată
lăsând timpul să alunece...