Născut din țarină spre cer se-avântă
Ca un izvor de ramuri și de foi…
Și doru-l mână, norilor, spre voi,
Dar lutul rădăcina-i înmormântă.

Vioară e – și-n vântul serii cântă.
Ce suflet plânge în buștean greoi?
Ce gând de aur piere prin noroi,
Căzându-i frunza, aripa lui frântă?

Când va suna a Morții grea secure,
Atunci doar, din lemnul de pădure,
Din flăcări fumul alb o să învie

Plutind senin pe-al cerurilor larg…
Sunt, Doamne, plopul cel legat de glie
ÃŽntins spre infinit ca un catarg.