Era doar o altă zi, o zi cu zăpadă.
Foarte acoperiți în fața frigului ce se lăsase
oamenii mergeau parcă mai grăbiți pe stradă
dar i-am privit și aveau chipurile nespus de frumoase,
îmbujorate de-ale vântului adieri înghețate
sau poate, de gânduri păcătoase
ce iscodeau de sub paltoane încheiate
și fulare cât mai groase.

Iar seara pașii pe zăpadă mai dispar.
Fulgi mari ascund secretul urmei ce era
și oamenii trec parcă tot mai rar,
așa că a dispărut până și ultima.
Prin clepsidra timpului se scurge nea.
Secunda înghețată se depune albind noaptea
căreia doar bezna neagră până ieri i-aparținea
și atâta alb, tot până ieri, nu cunoștea.

. . .

Era o noapte, frig și gheață. Alb infinit.
Zăpada grea pe crengi fragile apsând
părea un semn că au îmbătrânit
și le-nchina pân’ la pământ
în fața albului sfârșit.

În dimineața care vine și care se anunță vag
prin dunga de lumină pe bolta dinspre zi,
se va zări într-un colț, la început beteag,
(semn că natura nu poate muri)
un singur ghiocel pribeag.