Mi-am băgat mâinile adânc
În lutul care mă-mbracă
Scormon febril, cu ochii deschiși
Ochi crescuți în fiecare deget
Nimicul se-așează pe scaun
Dincolo de cenușiul ferestrelor neștiinței
Instinctele plâng într-un colț
Iar iluziile beau vin negru
Gros, ca un cheag de sânge
Secundele-și curăță aripile
De-o povară imaginară
Iar eu șterg praful de pe sufletul meu
Cu vântul târziu al copilăriei
Orbecăind în neștire
La poarta întredeschisă
A adolescenței prea devreme trecute
Abia acum văd că sufletul meu are gură
Și-i desenez un zâmbet fals
Pentru situații de criză
Sărut pământul rece și plec
ÃŽnainte de-a-L trezi pe Dumnezeu