nu aș fi crezut că voi supraviețui încă o zi
o nouă viață
chircită în coconul meu de întuneric
nu lăsam să scape nici un fir de ață
și speram să nu mi se mai întâmple nimic
în acea mătăsoasă răceală
așteptam să pierd identitatea chinuitoare
ce persista în greșeală

nimic nu îmi aducea alinare
nici zgomotul de mâini degerate căzând
odată cu piatra
nici drobul de sare lins binevoitor de himere
în somn
eram singură cu melci superlativi pe umeri
refuzând să zboare
în acel vid de izolare nebună

dar s-a auzit un telefon
sunând prin tunelul de urechi suprapuse
lipit de tâmpla stângă
și în oraș au țipat sirenele mașinilor polițiste
imitate de puls criminal desperechindu-se
de i-ni-ma i-ni-ma i-ni-ma din mine

atunci am încetat să îmi plâng de milă
și am trecut peste munții de licurici
pârliți în faruri de mașină
ca să ajung cu sânge rece
la creasta liberă de minciună