Nascut in zodie ferice, ca toti acei de-un neam cu sine,
Un porc bogat, al carui pantec era de-a pururea satul
Si care n'avusese parte in viata lui, decat de bine,
Avand mosii, din cari adesea porumbu'i putrezea 'n patul;
Intr'un cuvant, un porc nabab,
A fost intampinat odata, la poarta, de-un biet caine slab,
Flamand, abia c'un pic de viata
Si care nu mai vedea lumina decat asa ca printr'o ceata.

- Ah, fie'ti mila de-un biet caine,
Prea fericitule boer.
Da-mi frimiturile-ti de paine,
Nu ma lasa sub sfantul cer,
De foame istovit sa pier.

Dar porcul , care dupa masa, gusta dulceata unei poame,
Din cale-afara de mirat,
Pe bietu' caine l'a 'ntrebat:
- De foame-ai zis? Ce-i aia foame?

Ne mai putand sa stea 'n picioare si istovit, cazand pe branci,
Flamandul stins, proni sa'i spuna: Cand nu mai ai ce sa mananci,
Simti o sfarseala fara margini slabesti, de te doboara vantul
Vezi verde-galben se 'nvarteste cu tine parca tot pamantul
Cu vremea, mintea nu mai poate, din tot, nimica sa'nteleaga,
Apoi te stingi, precum se stinge o lumanare arsa 'ntreaga

Si bietul caine 'si dete duhul. Dar porcul, ne bagand de seama,
Raspunse rar, cu gura plina de-a poamii prea gustoasa zeama:
- Pai, stii ca e o fericire sa'ti fie foame, draga caine?
Si tu 'ndrasnesti sa mai ceri paine?!
Auzi, ma rog: sa vezi anume
Cum se 'nvarteste 'ntreaga lume;
Cum vin, privirea sa'ti desmierde, culori de rosu-galben-verde;
Sa mi-te simti, intr'un cuvant,
Usor ca fulgul dus de vant
Si totusi sa te plangi de soarta si sa cersesti ca un tigan?
Pai, iarta-ma, dulau balan:
Ori esti ingrat, ori sarlatan!

Si porcul, scuturand agale brumatul tigaretei scrum,
Nici ca s'a mai uitat la caine si, mandru, si-a vazut de drum.


Flamanzilor, cand vreti sa cereti dela satui nitica paine,
Cum a cerut sarmanul caine,
Acelui ce gusta din poame, -
Sa cereti numai dela omul care a'ndurat candva de foame,
Caci, altfel, nu e vorba goala proverbul care-mi vine 'n gand
Si care spune ca: "Satulul nu crede bietului flamand".