Nefericit cel ce zadarnic iubit sã fie tot aÈ™teaptã ;
Mai neferice, când, de golul din suflet, a iubi nu poți ;
Dar mai nefericit pe lume acela-mi pare dintre toți
Ce nu iubeÈ™te, cãci nu poate uita cã a iubit vreodatã.

Când ochi ce-ndeamnã ori vreo frunte nesfiitoare o sã vadã,
Amãgitoarea voluptate i-or otrãvi-p amintiri ;
Iar dacã graÈ›ia, virtutea au sã trezeascã-n el simÈ›iri,
Cu veÈ™ted suflet, la picioare el îngerului n-o sã-i cadã.

Când semenii disprețuindu-și, când acuzându-se pe sine,
De-o pãmânteanã nu se-atinge, fuge de cele ce-i par zâne.
Privind spre una È™i spre alta, nãdejdea-n el nu mai vegheazã.

Inima lui parcã-i un templu strãvechi ce cade în ruine,
Pe care vifore È™i veacuri l-au pustiit È™i stã sã cazã,
ÃŽn care nu vrea sã stea zeul, È™i-n care omul nu cuteazã.