Alergai bezmetic pe străzile unui oraș de nicăieri
când te-ai izbit de mine...

Încercai să fugi de frica unei singurătăți morbide,
De taina umbrei ce îmbrățișează atât de puternic iarba;
Ne-am înălțat la ceruri gustând adânc extazul
Și-am coborât în focul veșnic din groapa morții,
Beți de incertitudinea albă în care ne-a aruncat destinul.

Ce cauți aici? N-ai invațat că nu ai ce căuta în suflete străine?

Și tu ai îngenunchiat și mi-ai îmbrățișat coapsele cu suflare de sânge,
Și mi-ai însemnat sânul cu dinți de fiară disperată
Pecetea unui blestem că tu ai fost în mine.

Ce cauți? Îți strigam cu vocea gâtuită a primei și ultimei Eve...

Iar tu îmi răspundeai cu tăcere vulcanică,
Ignorând tremurul cărnii ce aștepta frământarea unor palme de demon,
Că pe femeia pe care o iubești
Nu ți-a dăruit-o înca pământul...
Că nu mă cauți pe mine,
Dar că poți să mă inventezi.
Ca femeile tale au fost întotdeauna
Împrumutate, răpite, găsite, dezgropate,
Dar niciodată ale tale
Și tu niciodată al lor.
Apoi te apropiai înca o dată de mine,
Într-o contopire molatică și lascivă,
Într-un ritm de cometă ce refuză să se stingă;
Te doream mai mult pentru că nu mă iubeai,
Mă idealizai pentru că nu vroiam să te aștept...

În zori te-am întrebat așa, într-o doară,
"Nu vrei să devii tu sfertul meu de infern?"