Tu...întregul din care mi-am primit trupul,
Tu...pielea care mă îmbracă!
Îți ascult bătăile inimii ca și când ar fi ale mele,
Îți strigi în mine ecoul, umplându-mi ființa
din nou, cu ceea ce murise în tăceri și abstinențe.
Vin și eu în tine, să mă curăț de mâlul pustiirii,
să îmi reînnoiesc paradisul, să recladesc
scheletul ființei mele și aura ei.

Ce frumos ar fi fost dacă Dumnezeu
ne-ar fi plăsmuit într-un sărut prelung
din care să ne despartă numai aerul ce ne colindă
plamânii și ne eliberează respirația!