Sub greutatea unui cuvânt
Îmi ascund o lacrimă veche.
O păstrez într-o cutie de os,
Cuibărită între valuri de minte,
Cu capacul pe creștet.

Am s-o ascund la nesfârșit
Și doar tăcerile vor rătăci înafară-mi.
Galopând spre gara uitării,
Ca mirese de ore fugite, tăcerile
Au gust de sâmburi de măr
Și trene lungi, fluturând în secunde.

Am să plâng și am să râd singură.
Cei patru pereți
Mi se vor rotunji treptat către cer,
Până când din arcuirea camerei mele,
Se va rupe o coardă
Și va exploda un infinit.

Am să mă împiedic cu zgomot la fiecare pas
De aurora de tăceri risipite în mansardă,
Având urechile mereu încordate,
Să prind tic-tac-ul clepsidrei măcar o dată.

Probabil că n-am să știu care va fi ceasul,
N-am să-i pot auzi șoapta vreodată.
Mă va găsi mereu uimită,
Gata să-mi vând trecutul pentru altul.