Scriu cu cărbune negru rupt din smoală
Pe suflet alb, abia trezit la viață,
Trasând speranțe în diagonală
Vagi drumuri, bântuind încă prin ceață.

Copii strângând la piept părinți de ceară
Și leagăne pustii, umplând decorul,
Iar eu, stând în genunchi întâia oară
Cuvintelor de sensuri, cerșetorul.

Să-mi umple ele golul dintre mine
Și restul, ce mă sfâșie de-o vreme
Apoi să mă dospească, albă pâine
Și să mă coacă-n fragede poeme.

Oricât de strâns m-ar ține-ncătușată
Cuvintele, să nu mă ducă-n stare
Să scriu cu cretă alb-imaculată
Pe suflet înegrit de nepăsare.