Timpul înfige mii de secunde
În mâna mea dreaptă,
Pedepsită pentru a fi mângâiat
Fruntea cerului,
În timp ce surata ei vitregă
Se-ascunde prin praful din drum.
Ãsta sunt.
Un Icar răstignit între
Un zbor și un pas,
Fără un ghem din fir de nisip
Și fără labirintul care să-mi dea sens.
Plutesc mai aproape de marea de ceară
Iar oasele goale aduc a sirene.
Noroc că port
În ridurile pământului din mine
Ideea de Univers.
Iar aripile
Se-ncăpățânează să-mi crească.