noapte
pasager al unui tren
cu destinație prestabilită
în pântecul rece
al femeii-peron
în fiecare oraș cineva m-a iubit
cu brațele golite de sentimente
în maternitatea pustiului

la limita începutului de veac
dumnezeu îmi vorbește
despre păsări necălătoare

prietene
în mine cineva inventează zăvoare
roților știrbite ale memoriei
înspre margini lumina
delimitează efemere demențe

dincolo de măsurătoarea
pașilor printre nimicuri
același ecou al strigătului cu mâinile
amândouâ pâlnie la gură
așteptarea crescută ca o nebunie
în carnea mea de tun

trenul acesta ciudat
îmi curge prin sânge
udă peroanele pustii ale amintirii
câteodată doar ura
ca un rictus desenat in grafitti
pe lună

în sat numar câte două
ferestrele încă luminate
de flacăra războiului din mine

cu fiecare trecere
șinele își uită fierul în iarbă
rămâne doar reflexul ei
de pasăre fără cuib
mâna ta întinsă
cerșindu-mă clipei
adaggio al speranței
ce lume nebună
ne-am ales ca loc de întâlnire
iubito durerea aceasta nu e a noastră
prea goi alergăm
doar alergăm
vânând cerului imposibile nunți

întors ca un ucigaș pe același drum
la izvorul unde odată
am băut apă împreună
noi doi și iepurașul
ce fugise la vederea noastră

m-ai iubit numai marțea
cu inimă de pisică
adulmecându-mă printre ceasuri nefaste
un alt fel de ploaie
cât un potop al sângelui
vărsat peste oameni

am văzut lumina aceea violetă
un dumnezeu fără limbă
la pubertate
care se răstea la mine

neputința brațelor
ce cad din cerul imbrățișării
ca o ploaie radioactivă
nisipul din pantofii tăi
agățat de coada unei comete

și-am adormit pe sânul tău
la clasa a doua
timpul nu semnează femeie
niciodată

un cec în alb