Oare nu simti tanguirea vorbelor mele…?
Aruncate… in zadar in pustiul asta alb si gol…
Buzele mele s-ar topi in vapaia unui singur sarut al tau…
Sunt asemeni sufletelor ratacite in iad…
Cautand mantuire, lumina, caldura…
Dar ochii tai…sunt prea sus…inger…
Si simtirile mele prea mici…ca sa ajunga…
Sa-ti clatine macar o margine a sufletului...
Oricat ar fi el de piatra..
Oare nu simti pamantul…cum iti cheama pasii catre mine…?
Caci eu ingenunchez in fata chipului tau…
Dar nu…tu simti doar norii la picioare…
Si mangaierea vantului printre gene…
Pentru ca tu imi calci cerul …in care ti-am aprins atatea stele…
Si tot nu te vad…decat cu ochii inchisi…
In lumina lumanarilor…in fum de tamaie.
Asa ca… nu mi-e frica sa mor…