Ma las dusa de val
calcand pe amintiri din alta viata
legata de o ata rupta, verde.
Vad cai albi si murdari...

Vad calusei maro si gri
si unul rosu,
in mijloc,pe care stau eu
ca un cadavru.
Ii simt copitele in fata-mi ruginita,
impaturita-n par de hoit.
Ma uit in gol;
se pare ca nu vad nimic,
insa ma uit direct la tine...

Mai sunt si zece balansoare
leganandu-se in cantecul mortuar
a zece copii ucisi cu bestialitate
de sapte spade-n fiecare indesate
in spate.

E ora zero
si secunda zero;
nu e nici ieri,
nici maine.
E acum si aici,
dupa cortina veche,
privindu-ma printr-o ureche de ac
mutilata de o albina arsa.

Untul se incheaga.

Parul imi flutura-n vant.
Nimic nu mai e sfant
si d-aia eu plang asa,
pe nevazute.

Soarele vrea sa se rostogoleasca peste noi,
unsprezece copii goi,
unsprezece cadavre impaiate
ce zac intr-un parc plin de arome piperate.
Toti avem fete mutilate,
maini zambitoare si
arsuri frumos colorate.

Nimic nu are logica
si nici nu trebuie sa aiba...
Nimic nu e frumos
si nici n-ar trebui sa fie!
Copiii iti zambesc suav,
cu coltii lor de rechini infometati,
copii damnati,
toti imbracati in negru.
Au flori de liliac in par;
si eu ca ei...
Si tu te uiti la noi.
Lacrimi incep sa-mi curga
coplesita fiind de umbra ta.
Mi-e dor de tine,
de-un peisaj mai clar,
nu unu-ntors pe dos,
asa cum vad si eu stand langa tine,
uitandu-ma la mine,
la cei unsprezece oameni,
feti frumosi si semimorti.
Privesc tinandu-te de mana,
uitand de cine vad ca sunt,
uitand sa mai imbrac pielea
celei ce zace pe calul din lemn putrezit...