O, de-aș ajunge să adorm odată!...
Mă doare ochiul de minuni și fum.
Vreau să se-ntoarcă toate și să bată,
să salte inimile vechi din drum.
Lăsați-mă! De ce mă luați pe sus?
Vreau să rămân aici, între vecini.
I-atât de galben cerul spre apus
și prăbușit cu clopote pe crini.
Tu cine ești, care-ai pierdut cadența?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai știu
O, cât de mult vă voi iubi absența,
femei ce-mi faceți cerul mai pustiu!
Lăsați-mă să stau! Nu vreau nimic
decât să zac la ușa piramidei,
în unghiu-acesta răcoros și mic,
Cine mă strigă din deșert? Deschide-i!
Și tu te duci? O, mai rămâi, iubito:
cuprinde-mă, și stai, și mai rămâi…
Dar umbra ta de fum de ce-ai grăbit-o?
Dă-mi fumul tău, și fă-mi-l căpătâi.
Unde dispar atâția pomi pe rând?
Oprește-i tu, simun, în pragul zării!
Și tu te duci?...Simt inima mișcând
ca sepiile verzi pe fundul mării.
Privește: peste tot se surpă crengi.
Omida patimei se face flutur,
și fructele răsună ca tălăngi.
Adio, ceas în care să le scutur…
Și tu te duci? Îți voi iubi absența
și gura limpede ca un inel.
Femei de aur, iar v-aud cadența;
Dar pasul vostru-i gol, și cad în el.
O, blestemată inimă din mine,
De ce alergi prin colb cu pas târșit?
- Rămâi cu bine.
- Da, rămas cu bine
în jumătatea mea fără sfârșit…
Tu cine ești, care-ai pierdut iar pasul?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai știu.
Curând în cerul meu va bate ceasul;
lăsați-mă – să n-ajung prea târziu.
O, de-ar veni suprema cutezanță
cu gura de argint, Impalidata!
Vreau sărutarea ei nepământeană:
un fulger, întuneric iar, și – gata…