Imi lipsea certitudinea anului în care eram
nici măcar nu știam pe unde umblasem atâtea zile în mine
unde îmi era sfârșitul sau începutul
Mă hrăneam când îmi aduceam aminte și
totul părea că are gust de neant
Când visai erai încruntat
era cald
ca un abur mă strecuram
te priveam dădeam drumu' la apă și
către dimineață ieșeam prin cutia craniană
fiind sigură că moartea nu poate dansa

Lovindu-mă de pietre număram câteva umbre în palme
ele îmi aminteau că se făcuse demult și trebuia spartă ora la care m-ai numit tăcere

Nu știu anul în care eram
dar sunt aproape sigură era nesfîrșită senzația de a fi acolo