Pe vremuri, că nimeni nu-și mai amintește anul
Sub povara vârstei,
Fugiră toți țiganii din câmpie de spaima lui Voda
Și se așezară acolo de-i zice acum cătunului
Hurdubeni.
Acum toți știu de hurdubenii ăștia, c-au fost
Și ceva români pe acolo cu-nsurătoarea.

Uite așa muri și Vodă – ăla de-i trăgea în țeapă
Oriunde-i găsea în Þara Românească –
Fără ca ei să afle,
Că nici picior de țigan nu plecă vreo câteva secole
Din locul ăla de-l botezară Hurdubeni.
Iar războiul nu le mișcă nici un fir de păr
De pe țambal,
Ori de pe creștetul vreunui lăutar.

Ei, dar toate până într-o bună zi,
Că de nu-i găsiră nici nemții, nici rușii –
De-i căutară cu tancurile prin toată Europa –
Îi găsi Dumnezeu acu’ vreo câțiva ani
Când se ridicară toate apele
Năvălind în câmpie până-n inima cătunului
De se treziră țiganii claie peste grămadă în apă,
Uzi până la piele.
Când plecară apele, rămase-n urma lor grădinile
Pline de scrumbii.

Nu văzură țiganii pește în viața lor!
Păi, de unde să știe?
Ai’ tineri cântau la țambal,
La acordeon,
La orice flunză țiutoare,
Iar cei mai învârstă frecau gingie de gingie
Așa, de-a trece timpul mai repede.

Uite, așa rămase de pomină și Ion
Al lui Ion Hurdubeanu,
Ce se trezi cu o scrumbie în acordeon
De-i lipăia zi și noapte –
Pe fii’su avea să-l cheme Scrumbie al lui Ion –
De nu puse sărmanul țigan geană pe geană
Vreo cinci săptămâni.

Și, ca să fie mai de pomină toată petrecania asta,
Se stinseră mai cu toți,
Unul după altul, de foame de ziceai că-i molimă
Și alta nu!
Mureau cu ochii mari spre scrumbia
Aproape putrezită din grădina ori din chirpiciul casei
Că, de frică, îi îngropară pe fiecare cu peștele lui.
Și fugiră ăi’ de-au mai rămas care-ncotro
Lăsând dracului –
Doamne iartă-mă! –
Lăutele prin curți de se șterse cătunul ăla
Hurdubeni
De pe harta câmpiei.