nu se aude nu se mai aude pasărea ce se despică-n zbor
deasupra orașelor oprite în care trenurile cară pământ

pe false linii moarte intră vagoanele-mascul în clădirile albe
și somnul erotic se scurge pe sub ușile de clasa a doua în pierdiție

mai căutăm vagoanele în zori și ele s-au făcut case
vine iar noaptea și odată cu ea noi trenuri se desființează

numai pasărea pasărea se despică aproape de tot până zboară
bătând din jumătățile-i de corp

pe urmă se ridică fumul din case i se așează o pânză
pe ochi – în vârfurile aripilor – și cade peste gară

copilul frigului o află și – din respectul pasiunii pentru viciu –
strângând-o la piept o omoară întreagă