Și totuși de ce inima lui e de piatră și nu are încredere în sufletul meu
Nebună iubire, blestem de apoi. Mă doare, te doare?
Ivire nebună din aerul serii, cafeaua de după
Iubirea din lună…
Și dacă trec anii și el nu mai vrea, iubirea din lume să o pot afla
Ce pot să îi spun să vrea să asculte,
Nu fugi, iubește și uită de ea și de el, amintește-ți de mine
Și tine, la tine, vorbind, râzând și parcă …
Oare? Așa crezi dar te înșeli că nu poți vedea câtă durere ai lăsat
Câtă suferință noaptea din lumea ta simte,
E sânge și, înghețată, picătura de somn te duce
La el pe canapea, magică provocare…
Dar ce efemeră nebună sălbatică idee.
Adio. Te las să mă rănești, nu cred că mai pot să mai cer,
Nu mai am dreptul de a mai dori,
Iubirea din lumea ce demult m-a părăsit…
Și totuși de ce nu se poate să trec peste lume șă să nu îmi pese
De toată uimirea buimacă din suflete goi ce trec peste mine
Și lasă în urmă doar piatra de-apoi și dulcele iz
De uitare, veștejire, trecere, oprire…
Piatră sălbatică ce muști din durerea-mi de apoi
Nu mă lăsa, stai lângă mine, lovește de vrei
Dar ține-mă bine în astă rătăcire
Îl vreau și îl urăsc, sau poate dulce ironie…
Nu știu dar îl chem și nu știu dar nu pot
Mă oprește cruzimea și răutatea și lipsa de viață din lume
Și doare dar oare să risc, tu ce zici, să risc pentru tine?
Să merite oare durerea lăsată pe canapea?…