Vestigii strigoi, adăpost de-oseminte
La cumpăna lumii mormânt de cuvinte
Mari vulturi se-agită prin zările tulburi
Revendică ei moștenirea de struguri.

Pământului parcă i-ar fi chef să sece
Și apelor noastre trecutul să-nece
Dar fie-ne-aproape pâinea de case
Sămânța-n sămânță miracol să lase.

Ne pare c-am fi niște soli ai rușinii
Fiind botezați drept copii ai luminii
Mai ținem din cele lăsate de zei
Neantul, ce cântă și azi în femei.