aș fi vrut să-ți las un poem de dragoste
și să plec
răspunsul meu cu pete fosforescente
de lumină
să danseze pentru tine
în adâncuri
desfăcând haotic potire de flori
prizoniera secundelor rămase
pâna atunci ființez
metamorfozată de bunăvoie în spațiul gol
numesc dragoste privirile abstracte
rămân în urma ta
jumătate durere de cap jumătate de suflet
omniprezente
în sediul chinurilor personale

nimicul e compatibil cu timpul tău fizic
femeia este de neconceput
fundamental de neînteles
la naiba cu Freud si teoriile sale
învat ca sunt un fel de spatiu vid
prin care îmi trece barbatul
în drumul spre sine