Ceru-și cernea cărările neumblate
peste ogradă,
iarba creștea, naltă, prin mine
de o decadă, parcă și mai bine,
greierii izbucneau peste lume
departe...aproape...cine mai știe...
ceru-mi zvâcnea în timpane c-o mie
de sunete neauzite
stăteam întins sub copitele vântului,
cu casa aproape, beat de beția pământului,
prins de nevăzutele ape ale văzduhului,
strigând duhului: Până aci !
Oprește lucrarea aceasta, spre-a nu mai fi
întru neființă !
AÈ™! Duhul dormea-ntins peste lume,
fără voință,
ceru-și cernea cărările neumblate,
iarba creștea mai înaltă, prin mine
și mai departe…