Mi-am lăsat haina
rămas cu mâinile ridicate-n ploaie.
Și nu-ți spun nimic străin ție,
doar că-l iubesc pe Mozart
și-n pas de flamenco pe ea,
în stradă, in stația de troleu.
"Nebunule! ai să răcești! vino!"
Și nu-ți spun nimic nou,
doar că sărutul a fost apăsat,
naiv ca o rugăciune de copil,
ca o pânză de Chagal,
ca o ... trebuia să vezi,
noi ca un măr inflorit.
Adevărul prins în părul nostru
era răspuns,
caraghios joc, teatru spontan
unde îngeri și fluturi lăcrimau
stând chiar si-n picioare.

Nimic străin ție nu-ți spun.
În poem e un gol al tău
rezervat să-l joci tu.

Apropos, o cheamă Mihaela.