Destin din alte timpuri, de-ai săi fiind uitat
pe prispa culmii rasă, veghind cu frunza-i vie...
el, înrobit de vreme și-aproape de uscat
visează libertatea ce neamul său o știe.

Copacul singuratic, semeț, privește-n zare
sfârșit de-atâta veghe și câte a văzut,
sperând la dezrobire, se înrobea mai tare...
căci rădăcina-n stâncâ și-a-nfipt-o la-nceput.
.............................................
Dă bice vântu-n roibi să-i poarte-n zbor caleașca
tragând hlamida norilor iviți dinspre zenit,
pe când lumina pierde...cerând curând revanșa
în care-o să invingă din nou...la răsărit.

La hăul dintre ele colinele se-nchină...
acolo își ascunde chiar noaptea a sale punți
pe care-o să le-ntindă fugind, când o sa vina
gonită de lumina ascuns-acum în munți.

Dar iată că apare, ușor, înaintând...
precum noapte de noapte coboară și înghite,
păduri de munți și dealuri și câmpuri rând pe rând
iar cu-ale sale ghiare lumina o cuprinde.
..........................................
Spre cuibul său grăbește o pasăre frumoasă
în timp ce alta, buha, atuncea se trezi
căci puii o îndeamnă... din nou în larg să iasă
la altă vânătoare, care îi va hrăni.

Ocol dă zării iute făcând apoi popas,
cu țipăt ce-nspăimântâ și glas de duh stârnit
pe-o creangă în copacul ce singur a rămas
vestind pe cel cu zile că "timpul" i-a sosit.
...........................................
Se face-un gol prin beznă de cornul Lunii prins
ce printre nori și stele răzbi pe deal să iasă...
iar în feerica lumină străjerul neînvins
continuă să vegheze, tăcut, în coaja-i groasă.

În liniștea-nserării...tresare-nfrigurat,
frunzișul îi șoptește ceva nedeslușit...
să-l taie un țăran și să-l coboare-n sat,
aprope de ai săi să fie... fericit.
...........................................
Și-așa însinguratic precum a și crescut
pe culmea cea pleșuvă, de-ai săi fiind uitat
rememorează clipe prin care a trecut...
și verde încă aseară,în zori... era uscat.