Îmi e mâna ca de lut
când îți scriu aceste rânduri
și mi-e greu să prind în gânduri
toate câte le-am trecut.

Zvonul nostru încă sună
prea aproape și curând-
iată, nici n-am scris un rând
și deja o vorbă bună-

ca să pot vorbi de dânsul
fără să-mi răsară-n minte,
mai puternic decât plânsul
și mai drag ca înainte.

Și cu toate astea, iată,
șed aici, cu tocul-n mână,
hotărâtă prima dată
să te-alung din săptămână

și din zi, din orice clipă
care te-ar aduce-aproape.
Decât timpul să mi-l sape,
îmi tai zborul din aripă

și îți las deschisă cale
să bați drumuri fără număr
cu trecutul în sandale
și aripile în umăr

și, dând timpului binețe,
vei simți cândva că doare
un surâs din tinerețe,
dintr-o filă de scrisoare.