Mult timp, dar totuși de curând,
În liniștea-i amorțită și de mult ruginită,
Trăia a sa viață prea mult visând,
Frumoasa din pădurea adormită.

Pe chipu-i pur și inocent ardeau,
Speranțele ce îi cântau să o adoarmă,
Într-un somn adânc o cufundau,
În vise ideale, neapărată de vreo armă.

Clădea iluzii cu nerăbdarea firii,
Înalța turle prin mreaja aerului de eter,
Fidelă oarbei încrederi și iubirii,
Simțind, trăind, gonind cu suflet sincer.

Nici o teamă, îndoială, regret sau spaimă,
Certitudini simțite cu dorințe le sudează,
Rațiunea n-o ajuta să-nteleagă,
Sufletul prin dependența de iubire o ghideaza.

„Îmi visez prințul stând lângă mine.
Speranțele vii înalță tot mereu,
Imaginea acum conturată-n semi-zeu.
Visez pânzele fericirii fine.

Împreună minunați, același început.
Ești albul călăreț pribeag venind,
Pe negrul cal ce-apare nechezind.
Și-ai să mă salvezi cu un sărut.”

Îl aștepta s-apară din negurile zării,
Îl simțea mai aproape, îl conștientiza,
Nu va curge sânge din rănile urmării,
Deziluzii amare nu vor stigmatiza.

Îi vede aura de jar prinzând contur,
Și focul mistuind cărarea din care curge,
Va sosi, brațul sub capul ei va ține sigur,
Împliniri de veșnice doruri vor decurge.


Pecetluind cu sărutul buzele arse, o trezi,
Brusc reveni printre pământeni la sol.
Cuprinde atentă mâinile și sufletul, îl privi,
Adânc în ochii lui reali, găsind imensul gol.


„Te-am visat prea mult și prea în somn.
Portretul detaliat al jumătății din tine
Completa deplind bucățile din mine.
Imaginația mi-a elucidat un alt domn.”

Șuieră trezirea visului neancorat:
“Întoarce-ți căldura cu-nfrigurare,
Privirea să ți-o simt cu-ardoare.
...................................................
Îmi pare rău, te-am confundat”.