Închisă la rădăcina unui copac bătrân
Suflu în iarba ce ia foc
Sub lacrimile mele de sânge.
Și mă încălzesc, uitată aici de frunze,
Sperând la un nou apus, la liniște.
Sculptez cu privirea în coaja copacului,
Numele meu, ca un semn al trăirii,
Și scurg momentele pe foaie,
Până rămân fără nimic.
Și-au început să cadă frunzele,
E prea bătrân copacul, prea slăbit.
Și îmi îngroapă focul la care mă încălzeam,
Uitată de noapte, de liniște.
Aud un licurici, care îmi spune că mă va salva,
Că îmi va aduce el noaptea,
Și-mi va bea sucul lacrimilor.
Dar frunzele m-au îngropat,
Și licuriciul a băut semnul trecerii mele,
Și a adus noaptea.
Acum nici numele nu se mai vede...