De fiecare dată
când mă uit pe fereastră
văd pe altcineva;
De fiecare dată,
omul de dincolo
mi se împotrivește;
Zidul s-a clădit
de la începutul lumii,
între El –
cel care merge, care își salută cunoscuții,
care se ceartă aprig
când i se înclină adevărurile,
și Eu –
care stă înăuntru
și se sufocă,
care nu merge,
nici nu salută pe nimeni,
care se naște mereu
din cunoașterea altora
și retrăiește singurătatea
cu o plăcere nebună…
Eu – care mor mereu
și uit să mă mai nasc,
fiindcă dincolo de trup,
în sufletul în care m-au închis,
nu există decât idei…
Pentru ce
nu se schimbă fereastra
în oglindă,
ca să mă văd același
și pe dinăuntru
și pe dinafară?
Stratul de argint
din spatele sticlei
e prea scump
și mă chinui cumplit –
pentru ce?
Pentru ce,
nu știu să spun
ce e cu adevărat înăuntru
și nici nu am habar
cine este El,
cine este Eu…
Fiindcă m-am născut,
puteau să mă pedepsească,
și dacă vor să o facă, să mă lase închis
în trupul ăsta –
n-au decât;
să-mi smulgă
fiecare parte a ideii
până o să dispar de tot –
pe cine o să doară?
N-au decât…