Nu se mai văd măruntaiele,
nici noul lor culcuș din carne sărată
și fără miros.

Aici vin toți autorii, respirația lor
mă cutremură; abia după ce beau trei pahare
cu cei mai sacri dintre monștri
simt cum intră în mine dublul scenelor improvizate.

Recit poemele colegilor mei de breaslă
și vomit prelung,
da, stau într-un perpetuum vomitorium
și nu diger regurgitarea – derivatul regresiv al posesorilor de grandoare.

Să vomităm deci prelung, în rafale,
să vomităm de plăcere,
așa cum nimeni în istorie nu a mai îndrăznit.