cade o piatră cu dinți de univers și mușcă
poetozaurii
otrăvindu-le sângele țâșnindu-le dintre ore
ceasurile lumii prind deodată toate să sune
e vremea în care lucrurile
nu mai au loc
și sârmele mor de hipertensiune

gustul eșecului îmi scoate și celelalte coaste
vor exista mai multe specii
de femei
și nici un bărbat
în inima mea este mult mai cald
sau plictiseala a căscat marile guri ale iadului

mă urmărește obsedant o caleașcă de smoală
cu iepe violate de păduchi
sfâșâie cerul marile biciuri ale fulgerelor mute
și ploaia vine
pe pământ ca o târfă la bărbatul ei în genunchi

o ridic de părul ud ca pe o rădăcină găunoasă
îi îndepărtez cu palma
noroiul de pe buze o găsesc la fel de frumoasă
ca atunci când am pângărit-o eu

cresc lujerii zvâcnit din mine în juru-mi aerul
geme satisfăcut
o mușc de limba veche putrezită și îmi pare
cum aplecat de umeri peste umbra vie-a sorții
pe gură însăși moartea că sărut

atât de tare urlă cerul –
poți să crezi?
c-un cerșetor îi calcă pianele pe coadă