Stateam in cimitir, pe banca batrana, ramolita
Uitandu-ma la bietele cruci ce zaceau la capul mortilor.
Era toamna. O toamna tarzie si furioasa.

Vantul ei nenorocit, ratacea din vid in vid
Bietele funze moarte,
Ce stateau ca niste toante.

Povestea lor doar batranul suier o stie,
Ce bantuie cadavrele in fiece noapte,
Pt. a se uita dupa spiritele "coapte".

Stateam si admiram
Cum inca un om i-a drumul luminii.
Pleca din lumea unde puteai admira frumusetea prostimii.

Toata lumea plangea si-l jelea.
Omenirea nu putea intelege,
Ca se duce unde il astepta.... adevarata viata.

Am vizionat si funerarii mai placute.
Un om sau doi isi luau "la revedere!" de la raposat.
Parea ca se duce altundeva. Spre intuneric spre teama mea.

Ehh... stateam si ma gandeam,
Ca intr-o buna zi, voi muri.
Ma voi intalni si eu oare cu vantu'?

Sau isi va mai aduce cineva vreodata aminte de mine?
Oare voi fii uitata pe veci?
Ce lume cruda...

As vrea sa renasc din cenusa si stiu toate astea,
Sa ma ridic la inaltul cer,
Sa vad omenirea cu acelasi desgust solemn.

Dar acum e prea tarziu sa mai vorbesc.
Sunt moarta pt vecie.
In aceasta toamna tarzie.

Uneori e mai bine.
Scapi de toate gandurile straine
Si de toate necazurile imfine.

Alteori e oribil.
Te simti singur si abandonat...
Cimitirul e prea umflat...si esti mereu singur...

Dar acum trebuie sa plec.
Inmormantarea s-a incheiat si trebuie neaparat
Sa cunosc noul venit!