Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă
unde păsările țipă ca la începutul lumii și
oamenii învață primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenînd cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor și înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvânt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
care nu se umple de sânge când țipă o pasăre sau
ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mîini
și pe față și pe urmă să mă privesc liniștit,
fără tristețe și fără să fiu nevoit să surâd,
uitând ceea ce ne-a făcut vinovați față de noi înșine
și față de alții. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-ați aflat decât că “a spera înseamnă aproape a trăi”?
Unde este această insulă dacă nu în noi înșine?
“Le péché c’est le Grec”, ziceați dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
și admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzește de fapt
spre concluzia că după atâtea secole și atâtea greșeli,
după atâtea speranțe și atâtea amânări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decât lângă mâinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
și dacă într-o dimineață păsările vor trece pe țărm
amețite de soare și nimeni nu va mai spune despre ele
decât că sunt niște păsări amețite de soare
și dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip niște urme
ciudate și nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decât că valurile au lăsat pe nisip niște urme ciudate,
atunci uitați-vă bine la trupul Tehurei,
poate veți descoperi în flacăra arămie o zeiță de marmură
recăpătându-și din cele două brațe pierdute un braț
pentru a desena, imitându-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să știe ce-i arta.