ai slăbit mult, îi spunea bărbatul cu voce grunjoasă, ai descompus
sub pielea ta câteva singurătăți domestice, ai dat foc
sacilor de cărbuni
pântecul tău i-a ars, inima ta încă verde
și grea, încă indiferentă la trăznet și la blestem

poate ar trebui să te întremezi, să iubești un bărbat de aproape
să îl lași să strângă el și lemne, și pietre mici
să îl lași să absoarbă fumul măcar, goală să rămâi câtă vreme
numai el te poate vedea

ar trebui să îl chemi pe nume, de șapte ori înainte de apus
printre fulgere
să alungi mânia care-i tulbură apa, să-l speli
din creștet până în tălpi cu lăptișor de matcă, să taci
cum tac în tine buna, străbuna, străluminatele mame

dar tu îți cuprinzi genunchii și strângi din pleoape, privirea se pierde
tot mai adânc, acolo unde
bărbații nu ajung niciodată sau vor ajunge poate
când ultimul iubit va fi fost să arunce spre orizont cenușa