agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text

 Members comments


print e-mail
Views: 14540 .



Cei care-am fost la Troia
poetry [ ]
din volumul: Scrisori imaginare

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Octavian_Paler ]

2009-06-22  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Dely Cristian Marian



I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruță,
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
și cerul așa cum îl știu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi când ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sângele nostru
și când tăceau valurile
nu se auzeau decât vorbele noastre trufașe
atât eram de convinși că înțelepciunea e un cuvânt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopți în care lumina
era un fel de amintire ciudată
și printre păsări albe care zburau
între noi și greșelile noastre
și nu ne mai separa de zei decât moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
când eu n-am vrut decât să rămân credincios?
Uneori vântul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
când eram stânjeniți amândoi
și nu știam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre și zei
îmi amintesc că acesta sunt și nu altul,
aceștia suntem și nu alții,
noi care am fost împreună
și singuri la Troia.



II

Am lăsat în urmă atâtea mări și greseli
încât mă întreb, de ce trebuiau toate astea?
De ce trebuiau remușcări pentru a învăța să iubim?
De ce trebuiau toate astea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întâi vinovați
pentru a învăța să iubim.
Trebuia să greșim
pentru a cunoaște sfârșitul greșelii
și poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că știu totul despre iubire și țărm.
Nimeni nu va cunoaște vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o și n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decât noi
cu săeranța că într-o zi vom striga: iată țărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătății
luminându-ne mâinile.
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte
mai bine.
Și iarăși cerul așa cum îl știu, strălucind după ploaie,
și mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot
răscumpăra
decât iubind și mai mult țărmul
pe care stau și visez că voi ajunge într-o zi?
Și mai ales de ce suntem noi vinovați că toate acestea au
fost?
Când eu n-am vrut decât să rămân credincios.
Când noi n-am vrut decât să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.


III

Dar eu știu că moartea există
și există și țărmul,
există în zori plaja goală
și există urmele care ne fac vinovați,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
și există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
și există pescărușii țipând,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
și există locul gol lângă mine,
există toate, numai tinerețea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în această eroare spre care ne-am dus liniștiți.
O, gustul ucigaș al plecării.


IV

Am cutreierat ani în șir mările
și când ne-am întors ne-am dat seama
cât de puțin ne îndepărtasem de țărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo și iubeam aceleași lucruri
numai că eram mai bătrâni
și ne venea greu să surâdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a surâde ușor.
Și iubim altfel, mai trist.
În rest, suntem aceiași și iubim aceleași lucruri,
iubim...


V

Suntem obosiți
și nu ne mai separă de zei decât moartea.
Am văzut cum se golește clepsidra
și cineva dintre noi spunea că și mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborât să le umple, și poate așa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiți, dar acum știm ceea ce știu și zeii.
Și poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înșine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l știe un om.
Această dragoste,
această lumină și vântul care nu ne cruță,
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!