aceeași mâncare făcută în scârbă
același "poftă bună" ridicol de sec și uscat
dar e bine totuși, că mai mereu lipsește;
este înlocuit de niște ochi reci de fier.
tac
și înghit în sec. pentru ultima oară.

"să te duci dracu!" deja nu mai simt durere
de la prea multă. "hai, mai dă-mă odată,
numai asta ști să faci..." ea sparge apoi
farfuriile, aruncă tacâmurile peste tot,
eu o privesc... la fel de dezamagită de ea, de tot...
și tac, înghit iar în sec.

apoi urc scările, mă uit în jos, la pașii mei,
mâinile amorțite și rupte parcă, nesimțite,
doar un strop în vârful nasului, de care
m-am descotorosit până la următorul pas...

era doar pauză. acum s-a dat startul din nou,
sirena se aude, capul îmi explodează,
ea urlă, dă din mâini, mă intimidează
cu aceeași ochi, același material, la fel de reci,
în același film.

sunt prinsă de ea și de lacrimi.
peste tot prin cameră, în fieacre colț,
se naște ură. din ură, și mai multă ură.
gata. cedez. o las să mă lovească cât poftește,
apoi o las să mă privească în ochi, să fie fericită,
o ultimă lacrimă, câteva haine înghesuite într-o geantă,
o primă fugă de acasă. și fug, fug, fug de nu-mi mai simt
picioarele... și nu mă opresc, dau un telefon.
îi spun cât de rău îmi pare, îi spun
cât de mult îl iubesc, îl sărut la telefon,
apoi închid, ca peste 5 minute să mă trezesc
nu știu cum, în brațele lui.

...iar e pauză. te iubesc