Ai încercat de-atâtea ori să îmi aduci
Un zâmbet
Pe chipul de care spuneai că e de înger
Dar nu ți-a ieșit.
Zâmbetul stătea atârnat trist
De colțurile gurii mele.
Ai încercat de multe ori să îl lipești
Cu lipici de dragoste
Dar zâmbetul se desprindea strâmb
De fiecare dată.
Atunci ai început să cauți răspunsuri:
«De ce, Doamne?», te-ai întrebat.
Iar răspunsul nu s-a lăsat așteptat multă vreme :
Ai vrut să lipești un zâmbet
cu voia ta
Și atunci zâmbetul se încorda să scape.
Era voinic zâmbetul acela.
Abia când îl vei lăsa să se așeze singur pe buze, cu voia mea,
Va sta și zâmbetul relaxat,
Căci el pe mine mă iubește și mă ascultă.