Coboară-ntunecarea peste burg
Și cerul lui, prin lămpi de gaz, e tern
Tot osândiri de vicii lungi se cern
Spre ziuă până, tocmai din amurg.

Doar luna-n zambet ne-ncetat, matern
Răzbate. Căi înșelătoare curg
Și orice ins se vrea un demiurg
Și soarta lui, un drum visat, etern.

Și astfel târgu-ntreg e un deșert
Doar țintirimu-n cruci mărunte-n lemn
Pe om, târziu, spre zori de veci, il iert

De nebunescul vieții stinse-ndemn.
Dar pân-atunci zadarnic strig și-l cert:
Pe mijloc poart-al frunzei aprig semn.