Oare-nțelegi tu, dulce trestioară,
cum ai trăsnit adânc sub fruntea mea
ca într-un templu-nalt de rugăciune
pierita-mi liniște –
minune?

Când îmi lipsești poeme-ți scriu, iubito,
și-n inima-mi te-asemăn c-o zeiță:
pășești ușor, ești toat-o adiere
de vis nebun
și mângâiere.

Când vii-nainte-mi simt cum mă cuprinde
farmecul tău de mică vrăjitoare
în lațul lui de foc, întins de tine,
și ard mocnit,
vezi-mă bine.

Ai ochi frumoși, și știi că ești frumoasă!
Oglinda îți șoptește: Nausicaa,
ingenua cea pururi fără vină –
ea unică
și tu divină.

Iar sufletul tău bun e o comoară.
Nu-l risipi în dăruiri deșarte
căci nu te prețuiesc cum se cuvine
nici cel ce-a fost,
nici cel ce vine.

Rămâi ce ești: Iubirea mea cuminte –
care mă arde cu tristețe pură
și-mi freamătă în sânge caldă, gravă
dorință –
prea dulce otravă…