Mai întâi au fost umbrele mâinii pe tavan,
când mintea copilului de atunci
se înfricoșa de petele negre, vii, de acolo
luând forme ciudate, amenințătoare.
(Ca niște demoni plutind deasupra noastră
pândindu-ne clipele de slăbiciune
și lovindu-ne din umbră necruțător).
Tatăl stătea lângă copilul mirat -
proiectându-și palmele mari pe tavan.
Petele negre, mișcătoare, fiind iluziile de mai târziu,
de maturitate - luând forme îndrăznețe,
adevăruri atât de apropiate, puțin deasupra capului
și minții. Tangibile.
Apoi, ca și atunci, se aude vocea categorică a tatălui:
"Acum e timpul să dormi. Noapte bună."
Și lumina se stinge.
Apoi plimbările pe străzi-
plăcerea de-a savura alcoolul incolor
ascultându-l pe altul de lângă tine povestind lucruri simple.
Plimbări pe lângă vitrina de unde manechinele elegante
îți zâmbesc amabil, iar tu ridici palma(din ce în ce mai aspră cu trecerea timpului)
și proiectezi pe ele o umbră.
Dar ele rămân nemișcate dincolo de geamul inaccesibil,
al neputinței tale.
Apoi piața statuilor
când treci prin dreptul fiecăreia și-ți plimbi umbra mâinii
peste marmura lor rece, îndepărtată
și-ți pare că doar una vibrează sub apăsarea umbrei,
o statuie mutilată, din colțul neumblat al grădinii.
Crezi că în sfârșit ai găsit obiectul căutării -
te apropii tot mai mult
până când umbra de pe marmura veche dispare.
Îți dai seama că ești închis în statuie.
Și lumina e stinsă.