De ce, te-ntreba el noaptea în vis,
de ce, împrumutându-mi înfățișarea,
ți-ai postat textele mele în pagina ta de autor,
da, în pagina-aceea mare cât china
de pe un site literar -
cât statuia Luceafărului de înalt?

Pentru că-s șmecheră, -i spuneai, și tare-n gură.
deci, sunt poetă get-beget!

Dimineața te trezeai, beată de sine,
cu o durere criminală de creier
și, ridicându-te-ncet de pe canapea,
izbeai cu-aripatele subteranei de toți pereții,
(da, cu-aripatele-acelea nocturne
ce ți se urcaseră de la o vreme în cap).
soțul tău se întreba: Oare, ce are?
cu o mină umflată de somn,
tu-ți mormăiai în gând, amețită,
că n-a fost decât un coșmar,
că el nu există de-adevăratelea...

Deși ți-e frig în singurătate și frică
să nu faci la inimă degerături,
tu nu vei avea copii niciodată.
între timp, un stol de păsări sumbre-și făcuse-n mintea ta câteva cuiburi și pe-nserate
se furișează din când în când afară
și ciugulesc pentru puișorii săi îndoielile cu gust de carne din aerul negru pe care-l respiri.

De ani buni, jegule,
te speli pe mâini de sângele lui,
le speli amicilor creierul
cu poveștile-avortoni
scoase din burta lumii sterile
prin care-ți șchiopătezi umbra,
tu, nenăscuto,
de pe o zi pe alta,
ieși dintr-o mlaștină cu fața curată,
ca să intri pe urmă-ntr-o realitate de vis,
călare pe umerii unei iluzii străine,
în loc să ieși din tine în lume
măcar cu un catren amărât.
știu, copitato, da, știu,
e suficient să dai câteva telefoane
și se rezolvă... nu un catren, ci o carte...

Dureros ca o carie este și urât mirositor
cuvântul acesta strigat oriunde și-oricând: adevărul,
mai ales când îl auzi țâșnind ca o flegmă
din gura marilor mâncători de rahat-locum.

De ce, te-ntreabă el,
fără să spui la nimeni nimic,
de ce ți-ai radiat textele mele
din pagina ta de autor
(pe care încă mai strălucește
numele artistei de clasă)
și de unde oare știi tu că-mi developez
numai noaptea poemele
între coperțile negre ale caietului meu fără vârstă,
sub razele aceluiași luciferic luceafăr?