Mă întorc cu gândul mereu înnapoi,
la pielea ta caldă, la ochii adânci,
la visul meu blând, murdar de noroi,
la floarea mea rară crescută-ntre stânci...
Și-mi pare c-aud suspinul tău trist
spărgându-se-n noaptea pereților mei,
simt lacrima rece, de ametist,
născând între aripi de porumbei.
Mă cauți cu mâna...o clipă zâmbești...
E ceață...e nopate... Și mintea mea grea
compune scheletul pierdutei povești
condamnată la moarte,
fără o stea...
Se crapă de ziuă...vălul s-a dus
călcând greoi, cu mers de opinci..
Adulmec savoarea lunii-n apus...
și cafeaua ta, dimineața, la cinci...